tăcerile ga'riţei fila 5

ga’riţa încremenise de vreo câteva minute bune. aproape că nu ştiam dacă mai era trează, visa sau poate că ... murise. într-un târziu am auzit-o oftând prelung, uşor.

„ga’riţă, mata aproape că mă sperii. când taci aşa, aproape că îmi vine să cred că dormi, că visezi, că mori”
„şi mata visăzi. acu noi zâcem că suntem vii da visăm, să ştii mata. orice-ai face acu e ca-ntr-un vis. adu-ţi aminte asta todeauna”
„adică eu acu visez că-s cu mata şi mata la fel?”
„mata te-ncrezi prea mult în ochi. ei mint mai rău ca ăia de la tilivizor, bătu-i-ar boala ră. mata nu ştii a vedea cu inima”
„mi-ai mai spus” recunosc ruşinat.
ochii sunt, într-adevăr, nişte camere chimice unde fotonii bombardează o perdea – retina şi unde nişte băşicuţe cu cerneală se sparg şi excită nişte nervi care la rândul lor informază creierul din partea de dinapoi – occipitalul. cum se formează imaginile – încă e un mister. care-i deosebirea între imaginile provenite de la ochi şi cele aduse din amintire – cele imaginate- şi pe care creierul le recunoaşte ca fiind la fel de reale, iar e un mister. unii argumentează că imaginile s-ar forma în afara corpului nostru şi magicienii poate că ne-ar spune mai multe...
când ne uităm la un film, când ne imaginăm că suntem cu iubita sau amanta şi suntem fericiţi până la orgasm, când trăim viaţa asta anostă, mediocră, cotidiană se-ntâmplă că uităm de ... privitor. cred că asta ar vrea să spună ga’riţa când mă cearta că „visez întruna”.
„mata nu mai ştii a vedea cu inima” – o aud obsesiv, în gând pe ga’riţa.
„cân vei ştii să priveşti şi să vezi cu inima vei putea vedea gândurile alorlalţi, vei putea să vorbeşti cu animalele sau cu florile sau cu norii din cer sau cu ploaia. da nu numai mata, aproape toţi oamenii-s adurmiţi şi-şi visază viaţa”...
” omul se uită la faţă, Domnul se uită la inimă...căci Domnul cercetează toate inimile şi cunoaşte toată mişcarea gândurilor” – parcă aşa scrie şi-n Carte...
„de ce ga’riţă? unde greşesc sau ce nu fac cum trebuie?”
„păi să nu te superi pe mine da eşti nesîmţât. dac-ai începe să sâmţi viaţa cu inima atuncea ai şti că visezi. mata vieţuieşti prea mult în troacă ţ-am mai cricit. de-aia”.
încerc să aflu cât mai mult despre chestia asta care mă irită şi incită în acelaşi timp. în limba română sunt cele mai multe metafore despre „inimă”. oare-ntâmplător? ga’riţa are perfectă dreptate când spune că „mintea a izgonit inima”...“inimă bună”, “inimă largă”, “inimă deschisă”, “inimă curată”, “inimă de aur”, “câinos la inimă”, “inimă haină”, “inimă fierbinte”, “inimă pioasă”, inimă credincioasă”, “inimos” -vrednic, harnic, credincios, loial. într-o mulţime de cântece populare se vorbeşte explicit despre inimă şi despre sentimentele de dragoste - “aş dori din piept să-mi scot/ inima cu dor cu tot/ şi s-o pun în pieptul tău/ ca să simţi precum simt eu”. inima poate “creşte”, “râde”, “îngheţa”, poate “suspina”, “durea”, “gemea”, “ofta”, “seca”. ea se “frânge”, “se topeşte”, “se îmbolnăveşte”,  sau  poate “sări din loc”.  
„ga’riţă ăla de m-a supărat, ăla ţi-am povestit data trecută, era actor. actoru joacă un rol scris de altu, adică trăieşte visul altuia” – simt nevoia să-i explic, sau să-mi explic „şi el făcea asta tot timpul, nu doar acolo unde lucra” .
„păi şi mata crezi că eşti mai breaz ca ăla?”
replica ei în loc să mă irite mai rău, m-a făcut să mă ridic. l-am iertat pe actor demult, acum simţeam că-l iubesc. mâţa neagră a deschis ochii mari, a început să-şi mişte prudent vârful cozii apoi a continuat să freamăte între mâinile groase ale ga’riţei.
noi am fost trimişi aici, în această lume, în acestă viaţă la fel ca florile sau stelele – fără scop. suntem din prea plinul Creatorului nostru, suntem bucuria Lui şi-atât. ploaia care cădea molcom dincolo de terasa de lemn şubrezit, bârne crăpate de ani şi de timp, era doar o dovadă. acum simţeam ploaia cu inima de parcă pentru ea cădea, pe ea o stropea... eram TOTUNA cu casa asta de pământ frământat, veche de când lumea, cu ploaia, cu cerul învineţit, cu ga’riţa cea eternă, cu mâţa asta ca smoala, cu pomii desfrunziţi... toate astea cădeau spre mine şi eu în-spre ele...
începeam să-nţeleg. când privim doar cu ochii vedem foarte puţin din ce ni se-arată. când privim cu inima ... iubim. şi-atunci omul din faţa noastră e totuna cu noi, mintea bezmetică sau ego-ul este în-locuit, devine ploaie, mângâiere, îmbrăţişare. când vezi cu inima actorul piere rămâne doar faptul de-a fi.
vreau să-i vorbesc ga’riţei dar ea mi-o ia-nainte:
„vorbeşte”, îmi spune ea mai-nainte de-a apuca să deschid gura. „doar aşa vei scăpa de vorbe”... apoi încremeneşte în tăcere... va urma