tăcerile ga'riţei fila 2

ninge peste severin şi-n loc să plec la munte prefer să fierb buruieni.  printre aburii de ceai o re-văd, din când în când, pe ga’riţa.

 “n-a mai fost nima la mine aşa de furios ca mata” mi-a spus ea atunci, astă-toamnă, fără să mă privească. aşa era, poate că îşi adusese aminte de-atunci de pe câmp, când îmi făcuse momâia aia de pământ amestecat cu sânge de cârtiţă. de fapt cred că voia să mă provoace să mă spovedesc şi astfel să pot scutura gunoiul sufletesc strâns. aşa că i-am povestit pe-ndelete cu puţine vorbe cum m-am împrietenit “eu” cu un personaj pitoresc de prin urbea noastră, un tip aparent bisericos, sfătos, purtător de vorbe culese de prin te miri ce cărţi cabalistice... în fine, un om ce ştie bine a se face plăcut de fiştecine. un tip blajin ce vorbeşte în parabole sau paradoxuri şi care mimează la fel de uşor indiferenţa. “am descoperit în sufletul lui ga’riţă multă răime, multă prefăcătorie, multă minciună şi m-am simţit trădat. şi m-a durut tare asta. de-aia sunt furios. că l-am tot iertat pentru că de  fiecare dată îmi punea-n faţă imaginea bunului creştin ce trebuie să ştie a ierta. sau pentru că de fapt nu voiam să port povara otravei spârcuite de sufletul lui nefericit “

“să ştii mata că atunci când eşti aşa, aprig la inimă, întărâtat, mata în fapt nu trăieşti. ăsta ţi-a făcut mult bine să ştii mata, să-i dai o lingură de pomană că macar aşa ştii, ai învaţat cum e când nu poţi iubi. mulţi oameni de-aştia tineri nu ştiu a iubi cum se cade. sau poţi să-i iei mau dacă aşa-ţi face bine. da să şti că nu poţi şi să urăşti şi să iubeşti deodată”. “îl urăsc pentru că m-a făcut să urăsc” i-am spus. apoi m-am liniştit subit.

ga’riţa devenise tăcută ca o bucată de piatră desprinsă din muntele din spatele casei. ea reuşea foarte uşor să se-nchidă brusc faţă de mine, faţă de lumea exterioară, faţă de propiul corp stârnindu-mi reacţii de la nedumerire la spaima că i s-antâmplat ceva rău. aşezată pe scăunelul mic de lemn întunecat, lipea spinarea de peretele văruit, se sprijinea cu pumnii în toiag şi ... încremenea.

am înţeles, în timp ce-o priveam cum sta aşzată aşa pe scăunel, că eu de fapt mă oprisem şi rămăsesem ameţit undeva în zona cerebrală. “mintea minte, inima ştie” spunea cineva. mintea mea năvalnică vrea doar să supună, să aibă. “iubirea-i ca moartea” îmi transmite fără vorbe ga’riţa nemişcată şi grea. “tre să-nveţi odată şi-odată şi mata să iubeşti aşa cum trebe”. “adică cum ce vrei să spui cu asta?” o-ntreb privind departe de prispă. “mata mumă, ştii multe ălea di prin cărţi, da nu ştii că nu poţi muri nici mâine şi nici ieri, ci doar acu. şi tot aşa să ştii că stă treaba şi cu iubitu ăsta. poţi iubi doar acu. nu ieri şi nu mâne sau poimâine”. priveam, de pe prispa casei tărăneşti, peste dealuri şi-atunci am re-văzut de-o-dată cerul. şi pământul. vast şi imens. până atunci privisem, acum vedeam vastitatea pământului şi imensitatea cerului înnorat. şi mai ales eternitatea lor. da, am înţeles s’trăiţi ce vrea să spună ga’riţa. când iubim suntem într-un prezent continu, sinonim cu eternitatea.

ga’riţa era tot-una cu pământul, cu cerul, cu universul iar toatea astea luaseră locul dintr-o dată, în inima mea, acelei frici şi încrâncenări. toate aste lucruri simple primite şi văzute cu inima deveniseră ACUM mai importante decât “eu”-l acela cultivat şi dospit la umbra vorbelor meşteşugite secretate de guşa scămosului.

ăsta-i “ţumbaişpilul”! am exclamat în gând, aducându-mi aminte de  cuvântul ăsta haios inventat sau cules cândva de nicu gheran de prin mahalalele bucureştiului.

dimpreună cu ga’riţa experimentam trăiri profunde, dincolo de corp, de materie, de timp. am aflat în doar câteva secunde care au durat cât eternitatea că mintea mea este tot atâta de grea pe cât este trupul însă sufletul care iubeşte nu are treabă defel cu gravitaţia. el e de dincolo de gravitaţie şi de greutate.

cândva, la severin, în podul unei policlinici, mă apucasem să-i învăţ pe oameni cum să-şi simtă proprioceptorii din articulaţii pentru a se separa de senzaţia de greutate a corpului ce le între- ţinea muşchii rigizi. majoritatea însă se speriau, nu de ineditul metodei, ci de efectele ei. percepţiile noi pe care le aflau cu ajutorul meu le aminteau că ei sunt ucigaşii propriului lor sine. şi renunţau după câteva zile.

încerc să explic chestia asta ga’riţei, cu grijă, în cuvinte simple pe care ea – care nu ştie ce-i aia “anatomie şi fiziologie”, să poată să le-nţeleagă. după un timp însă am renunţat. nu numai că n-o interesa, da s-a închis iar în nemişcarea ei uluitoare. priveam corpul perfect aşezat şi nemişcat şi am înţeles că trupul ei e nefiresc de mic faţă de imensitatea şi faţă de puterea infinită a Sinelui. pe un stâlp de lemn din prispa casei albe de pământ frământat şi paiantă, bărbatul ga’riţei, cioplitor şi făcător de simcele, a scrijelit un cerc şi vreo şase petale rotunde de floare înuntru. am aflat deodată că ga’riţa –o femeie fără de vârstă ar fi putut atunci schimba sensul de rotaţie al galaxiei doar dacă ar fi vrut. pentru că EA era-n Centru. sămânţa vieţii din desen, era acasă.. va urma